Paris, le 05 jenvier 2018

Octav - Mai mult o mărturisire. Intim, personal. Nici cu Ionică n-am vorbit atâta despre el.

M.P : Care era metoda de predare? Aplica în mod consecvent o anumită pedagogie artistică?

CPT : Cum spuneam cu Octav nu e facil, nu e comun, nu e la îndemană, e întotdeuna altfel, e special, aparte, atipic, pare, etc...
Sigur pot spune, nici un curs nu semana cu celalalt, în schimb metoda de predare era una riguroasa şi foarte elaborată, uneori minuţioasă în funcţie de temă si tehnicile de abordare. Studiu după model - Nu desenul în sine era important ci să reiasă ce anume urmăreşti cu acel studiu, cu ce tehnici intervii şi mai ales dozajul lor, drumul pe care-l parcurgi în căutările tale pentru a obţine forma şi a utiliza limbajul adecvat fiecărui studiu.
O zi de lucru începea întotdeauna la ora 8, mă rog în orice caz el întotdeauna era prezent în atelier la ora aceea. La început era cu noi mai în fiecare zi, pe parcurs, venea de 2-3 ori pe săptămână, nu pentru că ar fi fost foarte prins sau pentru că ar fi vrut să creeze o distanţă între noi. Pur şi simplu din prea multă discreţie, teamă să nu ne deranjeze, sâcâie cu « metode pedagogice instituţionalizate ». A nu se uita că Octav a profesat în aceeaşi perioadă cu Ion Brădean la catreda de grafică, iar diferenţa între stiluri, metodă de lucru şi abordare a studenţilor erau uriaşe. Cu Octav eram liberi, dar liberi în adevăratul sens al cuvântului. Nu ne-a cerut niciodată să facem ceva intr-un anume fel, dar ştia să aştepte şi să pretindă fără intenţie să ne ridicăm la un nivel sau să parcurgem drumul măcar până la jumătate dacă nu
până la capăt. Greu era să asiguri o constanţă, să-ţi asumi şi să finalizezi un lucru. Cu alte cuvinte să te responsabilizezi.
Unele studii se întindeau pe parcursul unei săptămâni, altele pe parcursul a patru săpttămâni. Ulterior am început să hotărâm singuri când ne oprim în funcţie de ce ne propuneam ca scop final. Se întâmpla să şi ratăm, dar tot de la el am învăţat ca nu e cazul să te lamentezi, ci să te regrupezi pentru etapa urmatoare.

MP : Vă sugera un anumit orizont de lectură, vă recomanda anumite cărți? În caietele dânsului am descoperit notițe din André Lhote și Johannes Itten... Poate sugera și anumite lecturi literare sau filozofice.

CPT : În primul curs din anul I ne-a sugerat o lista de zece cărţi, care considera el, stau la baza formării oricărui intelectual. A început cu Biblia, apoi cu Epopeea lui Ghilgameş, Alixăndria, Divina Comedia…
Poate singurul lucru pe care a insistat mai mult a fost compoziţia. În concepţia lui, compoziţia era definitorie pentru orice manifestare artistică. Structura de susţinere, interioară a fiecărei forme sau configurări, modelarea ei spaţială, stabilirea dimensiunilor şi a proporţiilor, erau foarte importante pentru ceea ce urma dă devină lucrarea finală. De precizat, făceam lucrări nu « opere ». Mai important este drumul parcurs decât opera în sine.
Căuta să ne facă cunoscute tendinţe noi în ce priveşte abordarea compoziţională aşa se face că ne-am trezit cu noi legi de configurare a unui spaţiu, legi după care mă ghidez şi azi. Legi sau principii simple, de alăturare, de cantitate sau de formă, expresie. Octav scria, avea şi o scriitură caligrafică extraordinară, exemplară, şi-a creat propriul alfabet de care se folosea în orice moment. Orice scria era foarte caligrafic şi personal. Lotofagii, personaje imaginare, fantastice, fabuloase din poeziile sale erau o zona în care se refugia pentru a se elibera de preocupările curente, de atelier; O schimbare de registru.
La un moment dat îmi povestea despre cum vedea el alcătuirea, construcţia unui roman, detailându-mi cu fineţe şi precizie fiecare etapă şi toate acestea pentru a-mi sugera cum as putea eu sa abordez compoziţia pentru tema pe care tocmai mi-o alesesem, care bineînţeles nu avea nici o legătură cu romanul sau scrierea. Cum să construiesc şi să dezvolt arhitectura compoziţiei mele. Odată stabilită această structură aş fi putut să pun sau să scot orice aş fi considerat a fi util sau nu lucrării finale, căci ea va sta în picioare.
Îi plăcea foarte mult Wagner, la acel moment nu înţelegeam de ce îl asocia cu vălătugi de nori.

MP : Vă atrăgea atenția asupra raportului scriitură-semn-imagine?

CPT : Da, orice mâzgălitură era posibilă atâta timp cât era susţinută de acele legi de care spuneam ceva mai sus. Gestul să fie eliberat, amplu, nu din poignée. Linia e o alcătuire intimă proprie fiecarui artist, punctul, punctarea, la fel. Ce imagine rezultă ? Asta e ce trebuie sa ai în minte când te aşezi în faţa unei suprafeţe albe fie ea de pânză sau de hârtie, sunt numai două dimensiuni cu care joci pentru a crea o imagine care poate căpăta şi o oarecare profunzime. Din ce sunt alcătuite : puncul, linia, pata ?

MP : Ați avut un curs special legat de ilustrația de carte?

CPT : În anul II, una dintre teme a fost ilistraţia de carte. Eram o grupă de zece. A ales zece poeţi români în viaţă, a trebuit să ne alegem fiecare câte unul. Eu am ales Nichita Stănescu. În primul rând ne-a prezentat cum se construieşte oglinda zaţului si cum se stabileşte raportul cantitativ între text şi ilustraţie în funcţie de lizibilitate, respiraţie şi acurateţea paginii. Nu a fost suficient să aleg Nichita Stănescu, a trebuit să-l cunosc, să vorbesc cu el, să-mi pregătesc
un set de întrebări cu care să-l chestionez pentru a afla cât mai multe despre cum scrie, în general despre poezie, cum îsi alege subiectele, ce îl inspiră sau cine. Abia după, am început lucrul. Întâi a trebuit să stabilesc formatul, ce a rezultat din oglida zaţului, am tăiat zeci de formate de hârtie, am stabilit ce scule voi folosi, am avut de ales între alb şi negru şi color, sau amândouă, am stabilit dacă folosesc chenar sau merg pe plain page, am hotărât ce manieră şi tehnică voi folosi, dacă intervin cu scriitură şi numai după m-am apucat de lucru. Acest exerciţiu mi-a deschis apetitul pentru poezie, iar ilustrarea poeziilor lui NS m-a condus spre ce avea să fie mai târziu producţia de desene colorate care m-au şi consacrat la sfârşitul anilor ’80.

MP : Care erau artiştii moderni care îl entuziasmau?

CPT : În 1983 au avut loc mai multe expoziţii de marcă aş zice : Horia Bernea la Muzeul Naţional de Artă, la care am fost cu toţii, îl aprecia în mod special. Nu se entuziasma, nu l-am văzut niciodată entuziasmându-se, poate mirat, curios. În orice caz foarte respectuos la adresa confraţilor săi şi cu foarte mult bun simţ. Tot în acelaşi an la Palatul Tineretului se prezenta o expoziţie amplă « Artiştii la lucru în America », ocazie cu care am văzut în premieră lucrări semnate de Frank Stella, Rauchemberg şi mulţi alţii, lucrări de mai dimensiuni, puternice, percutante. La Sala Dalles avea loc o expoziţie despre teatrul american, cu o scenografie nemaivăzută, splendide toate. De verificat titlurile expoziţiilor, după atâţia ani nu mai sunt sigură.

MP : Cum vedea raportul tehnicitate – concepție – stil? Ce rol acorda tehnicității în elaborarea formei?

CPT : În ordine ar fi Concepţia, chiar dacă uneori serafică, apoi tehnicitatea, care mai mult învelea, învăluia forma şi din care reieşea stilul. Tehnicitatea la care vă gândiţi, la Octav era poezia, picturalitatea, întrepătrunderea, dar şi acurateţea, siguranţa ductului şi articularea formei.

MP : Era interesat de anumite tehnici sau de calitatea materialelor? Folosea anumite instrumente de lucru? Tehnicile de gravură pe care le folosea.

CPT : Calitatea hârtiei pentru care avea realmente un cult, trebuia atinsă cu mare grijă şi tratată cu mult respect, dar fără frică. Chiar şi cea mai proastă hârtie trebuia folosită cu parcimonie. De la el am învăţat tehnici aşa zis « moarte » sau rar folosite : ca manieră neagră, mezzotinto, ceara pierdută, lithografie cu tuş şi nisip, lemn în capul fibrei. Pentru fiecare dintre aceste tehnici, utiliza instrumente specifice, pe care le gasea la meşteri bătrâni, în locuri bizare. Tehnicile fiind rare, asemeni si meşterii care să le cunoască, deci greu de găsit sculele de lucru. Mi-aduc aminte ca făceam fel de fel de exhibiţii ca intru in posesia lor. Eu fac parte dintre cei ce au făcut gravură şi în liceul Tonitza, deci gravura n-a fost un domeniu nou pentru mine, cu atât mai mult cu cât am avut privilegiul să-l am ca profesor pe Ioan Unch maestu în tehnicile gravurii, de la care am dobândit şi o oarecare dişciplină şi aplecare spre deprinderile tehnicilor şi a arsenalului de gesturi şi operaţii pregătitoare necesare spaţiului de lucru cât şi pentru lucrul în sine.
Octav, nu numai că ne făcea cunoscute tehnicile, instrumentele şi fazele de lucru, dar ne şi arăta cum se procedează, cum se prepară acizii, eţul, placile, pietrele, cum se excută fiecare operaţie în parte. Cum se eţueşte, cum se pregăteşte placa pentru aquaforte, tehnica tuş cu zahăr de exemplu, cum se încarcă o placă, cum şterg surplusul de cerneală, ce gumă arabică folosim, cum afumăm ceara, şamd. Cum reglăm presa, cum efectuăm tragerea, cum numerotăm fiecare exemplar, cum determinăm exemplarul de artist şi cum înrămăm, semnăm şi cum ne facem singuri passe-partout urile.
Ca un amănunt : ne povestea de profesul Simion Iuca, mare gravor ce a predat până în 1977. Ca să ne explice cum se face încărcarea unei pietre litografice de exemplu, ne spunea ca Iuca avea mâinile deformate după ruloul de încărcat cerneală, asta doar ca sa vizualizăm gestul de făcut şi cum ar trebui să ţinem mâinile în momentul în care trecem cu ruloul pe piatră ca să nu avem denivelări la încărcare.
Instumente : brunissoir, instrument ce serveşte la nivelarea grenurilor atacate în prealabil cu acid, pentru a obţine tonuri de gri la maniera neagră sau pentru mezzotinto ; Leagănul instrument cu care se realizează la rece, fără acid, maniera neagră ; Dăltiţele pentru lemn în cap sau dăltiţa plină sau în capul fibrei cu care se gravau şi se mai gravează încă bancnotele ; cum o mânuieşti, ce haşuri poţi obţine, etc…

MP : Care erau temele de lucru?

CPT : Două obiecte care nu au legătură unul cu celălalt, dar între care noi să ţesem o poveste. Studiu după model - desen în creion haşură la 45° fără să utilizăm guma dacă se poate. Desen numai în pensulă fină, numai pată, studiu după model. Enunţul temelor la compoziţii era destul de abstract, scurt. Pe lângă Octav ne pregătea de regulă o prezentare ocolitoare, câteodată nu avea musai legătură cu tema sau dacă da, atunci era mai mult o aluzie, părea a fi, îţi oferea mai multe piste pe care să începi cercetarea, poate îţi vorbea despre o piesă de teatru sau despre Umberto Eco sau facea aluzie la un film.

În vara dintre anul II şi III am facut o practică în Bucureşti. Atunci am descoperit Bucureştiul, site-ul lui şi am învăţat să-l iubesc. Să mă bucur de el, să mă plimb cu el, să îl arăt lumii, să vorbesc despre el, să-l prezint în haina lui de sărbătoare. Octav ne-a dezvăluit ce constituia site ul, inima oraşului, ce monumente de secol XVI, XVII, XVIII până mai încoace spre noi adăpostea. Primele sedii de reviste, sedii ale partidelor în perioada interbelică, Arhivele Statului ce sălăşiuia în aripa vestică şi o pivniţă din vremea lui Mihai Viteazul care se pare că făcea legatură printr-un culoar subteran cu pivniţele « Zarea », am realizat şi localizat pentru prima dată panorama Bucureştiului, punctul său cel mai înalt, casele cu ceardac. Tot de la el am aflat ce este un capăt de perspectivă şi cum să desluşesc ţesătura urbană a unui oraş, cum sa-i întrezăresc reperele. şi am facut cu toţii nenumărate schiţe în zona Lipscani, Uranus, Armenească, locuri pierdute azi.

MP : Care erau alegerile pentru temele libere? Ce însemna studiu după model? Era interesat de anatomie?

CPT : Studiul după model. Nu avea importanţă unde te aşezai, toată lumea în facultate se omora după ¾ dreapta sau vice versa. La noi nu prea conta, eram şi foarte mulţi, de regulă grupele aveau maxim 7 studenţi. Lumina era foarte importantă în studiu, la fel atmosfera, trebuia să intuieşti şi să redai starea interioară a modelului din faţa ta, îmbrăcat sau nu trebuia să îi surprinzi caracterul, proporţiile şi apoi dacă se putea să realizezi cat mai curat zonele de passage, sfumato, zonele fără limite, fără contur, golul, umbra.
Anatomia – pentru un portret Octav îmi explică : « Domnişoara Cristina, ca şi cum ar fi enunţat titlul cărţii cu acelaşi nume de Mircea Eliade, imagineţi-vă un platou care aşezat în partea de sus a capului, pe la jumătate şi pe care sunt aşezate ochii nasul, urechile, fruntea, părul, coafura ce reprezintă partea fixă, o linie orizontală imaginară care trece prin dreptul urechilor , iar în partea de jos avem tot ce este mobil ». Articulările erau foarte importante, pentru că foarte greu de reprezentat în spaţiu.

MP : Discuta cu studenții pe parcursul elaborării lucrărilor? Oferea sfaturi? Analiza în mod elaborat lucrările sau doar nota?

CPT : Discuţiile se purtau cu fiecare în parte, ca între doi prieteni. Ne-a tratat întotdeauna de pe picior de egalitate, ca fiind colegi, ne respecta foarte mult. Nu intervenea niciodată pe lucrul tău, expicaţiile le făcea întotdeuna alături şi îşi cerea permisiunea să intevină. Octav nu spunea niciodată ce sau cum să faci, unde să intervii, sugera mai mult pe departe, te ghida să cercetezi mai adânc prin sertarele, cotloanele şi resursele tale cele mai intime, te chema la o meditaţie mai profundă a lucrurilor, departe de comoditatea imediată. Te acompania mai mult decât să te sfătuiască, uneori îţi cera părerea. Nu era o regulă, pentru fiecare avea un comportament şi o abordare diferite. Discuţiile erau mai mult cu fiecare în parte decât în comun. Să nu vă mire dacă veţi avea variante foarte diferite de portret.

MP : Întâmplări memorabile din şcoală.

CPT : An terminal, de diplomă, luna octommbrie cred sausfârşit de septembrie. Vine la atelier şi ne anunţă că urma să plece pentru două - trei luni la Londra. Mirare, profesorii, eram obişnuiţi să plece vara nu în plin curs şi mai ales în an terminal. Bun. După ce ne lasă teme şi lucrări de terminat până la întoarcere, ne priveşte strengar şi ne anunţă : Sper ca la întoarcere să nu căutăm lucrările pe sub dulapuri ?! Am lucrat ca turbaţii, la întorcere nu mai ştia cum să-şi manifeste uimirea, chipul îi era luminat de satisfacţie.
Pentru diplomă eu am ales să ilustrez « Decameronul » de Boccaccio. Pâna la întoarcerea lui Octav am tot croşetat, diferite variante şi stiluri, dar nemulţumirea mi se citea pe faţa. Eram singuri în atelier, a început să-mi vorbească, despre cum se fac filmele, despre faţii Taviani, depre Pier Paolo Pasolini şi ultimul lui film, despre încercările mai multor regizori care au atacat subiectul. Cum se filmează, cum se mânuieşte o cameră de filmat. Am vorbit despre Cinecita şi Federico Felini. Era limpede faptul ca nu vizualizam ce aveau sa fie cele zece litografii, ilustraţii la Decameronul lui Boccaccio.

MP : Cum era omul Octav Grigorescu?

CMP : Întotdeauna îmbrăcat în nuanţe de gri, negru şi alb, cu pulover col roulé sau cu eşarfă de mătase la gât. Fuma din vârful buzelor, cu vârful degetelor, abia atingea ţigarea. Bucureşti cu filtru, se fuma mai mult singură, scrumul cădea mai tot timpul pe pulover. O voce uşoară şi blândă, cu nuanţe grave pe alocuri. Mersul legănat şi lent, căuta figuri şi forme printre pietricelele alburii din asfalt. Cu ţigara în mână, la nivelul pieptului, cealaltă în buzunar. Alura între Marcello Mastroianni şi Liviu Ciulei. Deseori cădea pe gânduri, privind pierdut undeva în zare.
Discret, atent, fin pedagog, rafinat, courtois, elegant, dar sub această apatrenţă se ascudea o voinţă şi o forţă extraordinare, o putere de concentrare şi un suflu de idei mereu clocotitoare.

Octav a fost şi va rămâne una dintre marile întâlniri din viaţa mea, întâlnire care m-a marcat, m-a modelat ca artist, mi-a deschis gustul şi curiozitaea pentru aventură şi cunoaştere, m-a incitat să caut dincolo de limitele domeniului în care m-am format, să exporez şi alte zone de expresie plastica, m-a provocat să sgăsesc şi alte posibilităţi de exprimare chiar dacă cu puţine mijloace, m-a ajutat să dezvolt capacităţi şi abilităţi nebănuite pentru a mă descurca în situaţii mai puţin favorabile. Lucru pentru care nu am apucat să-i vorbesc…

Octav aşa cum l-am înţeles eu, o întâlnire memorabilă.

Trimit acum materialul, între 9 şi 18 ianuarie nu sunt în Franţa, mi-ar fi fost mai greu să finalizez până la data prevăzută.
Mulţumesc, Cristina Passima Trifon